Către
CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII

Domnului Președinte
ASZTALOS CSABA FERENC

Sindicatul Independent al Învăţământului Preuniversitar din Județul Timiş, cu sediul în Timişoara, Str. Dr. Liviu Gabor nr. 4, judeţul Timiş, în termen legal, în temeiul art. 20 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor faptelor de discriminare, republicată și al art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, prin reprezentant legal, preşedinte prof. Virgil POPESCU, formulează pezenta

SESIZARE

privind conținutul discriminatoriu al unor prevederi din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011.

În opinia noastră, prevederile mai jos enumerate sunt evident discriminatorii, în raport de dispozițiile Constituției României și ale art. 2 și 3 din O.G. nr. 137/2000, republicată, astfel cum vom demonstra, în detaliu, în cele ce urmează.

Astfel:

I. Art. 46 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede, între altele:

„(2) Disciplina Limba şi literatura română se predă pe tot parcursul învăţământului preuniversitar după programe şcolare şi manuale elaborate în mod special pentru minoritatea respectivă.

(3) Prin excepţie, în unităţile de învăţământ cu predare în limba unei minorităţi naţionalei ca urmare a cererii părinţilor sau tutorilor legali, la solicitarea organizaţiei minorităţii naţionale reprezentate în Parlamentul României sau, în cazul în care minoritatea respectivă nu are reprezentare parlamentară, la solicitarea grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, predarea disciplinei Limba şi literatura română se face după manualele utilizate în unităţile de învăţământ cu predare în limba română.”

Vă rugăm să observați că textul alin. (3) al art. 46 impune o condiție suplimentară pentru copiii aparținând minorităților naționale care doresc să studieze Limba și literatura română după manualele utilizate în unitățile de învățământ cu predare în limba română: pe lângă cererea părinților, este necesară și solicitarea organizației minorității naționale reprezentate în Parlamentul României, respectiv a grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, după caz (cel puțin așa rezultă din modul de redactare a textului).

În opinia noastră, copiii vizați de reglementarea art. 46 alin. (3) sunt în mod evident discriminați, întrucât nu li se permite studierea Limbii și literaturii române în aceleași condiții existente pentru copiii români. Aceasta echivalează cu o încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a respectivilor copii, cărora le este îngrădit accesul la educație pe criteriul apartenenței la o anumită etnie.

Apreciem, deci, că sunt întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – copii care doresc să studieze Limba și literatura română după manualele utilizate în unitățile cu predare în limba română; în timp ce pentru copiii români nu există nicio condiție suplimentară, pentru copiii aparținând minorităților naționale este necesară o solicitare expresă în acest sens din partea organizației minorității naționale reprezentate în Parlamentul României, respectiv a grupului parlamentar al minorităţilor naţionale, în plus față de cererea formulată de părinți;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – discriminare pe criterii etnice;
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unui drept recunoscut de lege – accesul liber și egal la educație;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că dispozițiile art. 46 alin. (3) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

II. Art. 63 alin. (2) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) [art. 63 alin. (1) reglementează formațiunile de studiu, respectiv numărul mediu, minim și maxim de copii/preșcolari/elevi la grupă/clasă – n.a.], în localităţile în care există cerere pentru forma de învăţământ în limba maternă a unei minorităţi naţionale, efectivele formaţiunilor de studiu pot fi mai mici decât minimul prevăzut de prezenta lege. Decizia privind înfiinţarea şi funcţionarea acestor formaţiuni de studiu aparţine Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu consultarea consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ respective.”

În opinia noastră, teza I a alin. (2) instituie o discriminare a copiiilor români față de cei aparținând unei minorități naționale. Astfel, în timp ce pentru aceștia din urmă există posibilitatea creării de formațiuni de studiu în localitățile de domiciliu, chiar dacă sub numărul lor este sub minimul prevăzut de art. 63 alin. (1), pentru copiii români această posibilitate nu există. Această măsură echivalează cu o încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a respectivilor copii, cărora le este îngrădit accesul la educație pe criteriul apartenenței la o anumită etnie.

Este adevărat că s-ar putea invoca dispozițiile art. 12 alin. (8) din Lege în ceea ce îi privește pe copiii români: „Elevii care în localitatea de domiciliu nu au posibilitatea de a învăţa într-o unitate de învăţământ vor fi sprijiniţi prin decontarea cheltuielilor de transport la cea mai apropiată unitate de învăţământ sau vor primi cazare şi masă gratuite în internatele şcolare, cu excepţia celor înscrişi în învăţământul postliceal.” Această facilitate există însă și pentru elevii aparținând minorităților naționale – a se vedea, în acest sens, prevederile art. 45 alin. (7) din lege: „Elevii care, în localitatea de domiciliu, nu au posibilitatea de a învăţa în limba lor maternă sunt sprijiniţi prin decontul transportului la cea mai apropiată şcoală cu predare în limba maternă sau primesc cazare şi masă gratuite în internatul unităţii de învăţământ cu predare în limba maternă.” Din moment ce facilitățile de transport, cazare, masă sunt reglementate atât pentru copiii români, cât și pentru cei aparținând minorităților naționale, pentru ce aceștia din urmă pot beneficia suplimentar și de posibilitatea de a studia în limba maternă în localitatea de domiciliu indiferent de numărul lor, iar copiii români nu?

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – număr de copii sub minimul necesar pentru a se crea o formațiune de studiu prevăzut de art. 63 alin. (1) din Legea educației; în timp ce pentru copiii aparținând minorităților naționale există posibilitatea școlarizării chiar dacă efectivele sunt mai mici decât cele reglementate, pentru copiii români această posibilitate nu există;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – discriminare pe criterii etnice;
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unui drept recunoscut de lege – accesul liber și egal la educație;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 63 alin. (2) teza I din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

III. Art. 95 alin. (4) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„În structura inspectoratelor şcolare din judeţele cu învăţământ şi în limbile minorităţilor naţionale sunt cuprinşi şi inspectori şcolari pentru acest tip de învăţământ. Aceşti inspectori şcolari sunt numiţi respectând procedurile prezentei legi, cu consultarea grupului parlamentar al minorităţilor naţionale.”

În opinia noastră, teza a II-a a alin. (4) instituie o discriminare a inspectorilor școlari pentru învățământul în limbile minorităților naționale față de ceilalți inspectori școlari, având în vedere faptul că numirea lor în funcție este condiționată de consultarea grupului parlamentar al minorităților naționale. Trecând peste evidenta politizare a funcției, vă rugăm să observați că avem de-a face și cu evidenta discriminare a acestei categorii, din moment ce rezultatele concursului pentru ocuparea funcției sunt anulate de lipsa consultării grupului parlamentar al minorităților naționale. Și această măsură echivalează cu o încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a respectivelor persoane, cărora le este îngrădit dreptul la muncă.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – ocuparea prin concurs a funcției de inspector școlar; în timp ce inspectorii școlari pentru învățământul în limbile minorităților naționale sunt condiționați, ulterior concursului, de consultarea grupului parlamentar al minorităților naționale pentru ocuparea funcției, această condiție nu există pentru celelalte categorii de inspectori școlari;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – de data aceasta o discriminare pe criterii politice;
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unui drept recunoscut de lege – dreptul la muncă;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 95 alin. (4) teza II din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

IV. Art. 96 alin. (3) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„Consiliul de administraţie este organul de conducere al unităţii de învăţământ. La şedinţele consiliului de administraţie participă, de regulă, şi un reprezentant al elevilor, cu statut de observator.”

În opinia noastră, alin. (3) al art. 96 instituie o nouă discriminare – de data aceasta a salariaților din învățământ față de celelalte categorii de lucrători, atât din sistemul bugetar, cât și din domeniul privat. Facem această afirmație deoarece textul reglementează cine sunt participanții la ședințele consiliului de administrație al unității de învățământ, respectiv: membrii acestuia și, ca observator, un reprezentant ale elevilor, dar nu și reprezentanții organizațiilor sindicale reprezentative. Ori participarea reprezentanților organizațiilor sindicale la ședințele organelor de conducere ale unităților/instituțiilor în care își desfășoară activitatea este reglementată de Legea nr. 54/2003, ca o garanție a respectării drepturilor salariaților membrii de sindicat. În opinia noastră, dispozițiile Legii nr. 54/2003, ca lege specială în materie de sindicate, ar trebui să prevaleze și să se aplice cu prioritate, însă nu avem convingerea că aceasta este și viziunea autorilor Legii nr. 1/2011, care, la art. 5 alin. (1) au prevăzut: „În domeniul educaţiei şi al formării profesionale prin sistemul naţional de învăţământ, dispoziţiile prezentei legi prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative. În caz de conflict între acestea se aplică dispoziţiile prezentei legi.” Deci, în baza acestei prevederi, reprezentanții organizațiilor sindicale vor fi excluși de la ședințele consiliilor de administrație ale unităților de învățământ preuniversitar, ceea ce echivalează cu o discriminare a salariaților din învățământ față de celelalte categorii de salariați din România. Prin excluderea reprezentanților sindicali, se încalcă totodată și de legislația internațională în domeniu (acte ratificate de România sau la care România este parte).

Măsura echivalează cu o nouă încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a salariaților din învățământ, cărora le sunt îngrădite dreptul la muncă și dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – derularea ședințelor organelor de conducere ale unităților/instituțiilor; dacă salariații din alte domenii de activitate sunt reprezentați de organizațiile sindicale, cei din învățământ nu beneficiază de această reprezentare;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – poate fi luat în considerare ceea ce legiuitorul a înțeles prin sintagma „orice alt criteriu”, dar și o discriminare pe criteriul apartenenței la o anumită categorie socială (salariați din învățământ);
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unor drepturi recunoscute de lege – dreptul la muncă și dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 96 alin. (3) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

V. Art. 97 alin. (1) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„Directorul exercită conducerea executivă a unităţii de învăţământ. În cazul unităţilor de învăţământ cu predare integrală în limbile minorităţilor naţionale, directorul are obligaţia cunoaşterii limbii respective. În cazul unităţilor de învăţământ cu secţii de predare în limbile minorităţilor naţionale, unul dintre directori are obligaţia cunoaşterii limbii respective. În aceste cazuri, numirea directorului se face cu consultarea organizaţiei care reprezintă minoritatea respectivă în Parlamentul României sau, dacă minoritatea nu are reprezentare parlamentară, cu consultarea Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale.”

În opinia noastră, în mod similar situației prezentate la pct. III, teza finală a alin. (1) de la art. 97 instituie o nouă discriminare: de data aceasta a directorilor unităţilor de învăţământ cu predare integrală în limbile minorităţilor naţionale / ai unităţilor de învăţământ cu secţii de predare în limbile minorităţilor naţionale față de ceilalți directori de unități de învățământ, având în vedere faptul că numirea lor în funcție este condiționată de consultarea organizaţiei care reprezintă minoritatea în cauză în Parlamentul României, respectiv a grupului parlamentar al minorităților naționale, după caz. Din nou avem de-a face cu evidenta politizare a funcției. Și din nou vă rugăm să observați că există o evidentă discriminare a acestei categorii, din moment ce rezultatele concursului pentru ocuparea funcției sunt anulate de lipsa consultării organizaţiei care reprezintă minoritatea în cauză în Parlamentul României, respectiv a grupului parlamentar al minorităților naționale. Și această măsură echivalează cu o încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a respectivelor persoane, cărora le este îngrădit dreptul la muncă.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – ocuparea prin concurs a funcției de director; în timp ce directorii unităţilor de învăţământ cu predare integrală în limbile minorităţilor naţionale / ai unităţilor de învăţământ cu secţii de predare în limbile minorităţilor naţionale sunt condiționați, în vederea ocupării funcției, ulterior concursului, de consultarea consultarea organizaţiei care reprezintă minoritatea în cauză în Parlamentul României, respectiv a grupului parlamentar al minorităților naționale, această condiție nu există pentru celelalte categorii de directori;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – discriminare pe criterii politice;
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unui drept recunoscut de lege – dreptul la muncă;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 97 alin. (1) teza finală din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

VI. Art. 146 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„(1) Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului înfiinţează corpul naţional de experţi în management educaţional, constituit în urma selecţiei, prin concurs specific, a cadrelor didactice care fac dovada absolvirii unui program acreditat de formare în domeniul managementului educaţional, cu minimum 60 de credite transferabile.

(2) Procedura şi criteriile de selecţie se stabilesc prin metodologie aprobată prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului.

(3) Pot ocupa funcţii de conducere, de îndrumare şi de control în unităţile de învăţământ şi inspectoratele şcolare numai cadrele didactice membre ale corpului naţional de experţi în management educaţional.”

Considerăm că alin. (3) al art. 146 instituie o nouă discriminare, față de faptul că ocuparea funcţiilor de conducere, de îndrumare şi de control din unităţile de învăţământ şi inspectoratele şcolare este condiționată de calitatea de membru ale corpului naţional de experţi în management educaţional. Aceasta cu atât mai mult cu cât restricția vizează „eșaloanele inferioare”, unitățile și instituțiile subordonate (unități de învățământ și inspectorate școlare), în timp ce pentru persoanele din vârful ierarhiei această restricție nu există – a se vedea în acest sens și art. 261, care la alin. (2) prevede că „funcţiile de îndrumare şi de control din inspectoratele şcolare se ocupă, prin concurs, de cadre didactice din cadrul corpului naţional de experţi”, în timp ce alin. (3) dispune: „funcţiile de îndrumare şi de control din Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului se ocupă prin concurs”, fără a exista condiția apartenenței la corpul național de experți în management educațional. Ori, în condițiile în care persoanele care ocupă funcții de conducere, de îndrumare și control în unitățile/instituțiile subordonate Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, cu atât mai mult angajații Ministerului Educaţiei în funcții de îndrumare și control trebuie să aparțină aceluiași corp al experților.

Măsura echivalează cu o nouă încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a respectivelor persoane, cărora le este îngrădit dreptul la muncă.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – participarea la concursul pentru ocuparea unei funcții de conducere, de îndrumare și control în învățământ, permisă membrilor corpului național de experți în management educațional și nepermisă celor care nu sunt membri ai acestui corp + funcțiile de îndrumare și control din inspectoratele școlare nu pot fi ocupate decât de membri ai corpului naționali de experți în management educațional, în timp ce pentru persoanele care ocupă funcții de îndrumare și control în M.E.C.T.S., această condiție nu există;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – discriminare pe criteriul apartenenței la un anumit grup;
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unui drept recunoscut de lege – dreptul la muncă;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 146 alin. (3) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

VII. Art. 266 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„Personalul din învăţământul preuniversitar are drepturi şi obligaţii care decurg din legislaţia în vigoare, din prezenta lege, din regulamente specifice şi din prevederile contractului individual de muncă.”

În opinia noastră, art. 146 instituie o nouă discriminare; este vorba din nou despre discriminarea salariaților din învățământ față de celelalte categorii de lucrători, atât din sistemul bugetar, cât și din domeniul privat. Facem această afirmație deoarece textul limitează drepturile salariaților din învățământ la cele prevăzute de legislația în vigoarea, Legea nr. 1/2011, regulamente specifice și contractul individual de muncă, omițând contractele colective de muncă aplicabile – unic la nivel național și unic la nivel de ramură învățământ – a căror obligativitate este consacrată atât de legislația internă [Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările și completările ulterioare și art. 41 alin. (5) din Constituția României], cât și de cea internațională (acte ratificate de România sau la care România este parte).

Măsura echivalează cu o nouă încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a salariaților din învățământ, cărora le sunt îngrădite dreptul la muncă, dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile și dreptul la remunerație echitabilă și satisfăcătoare – acestea din urmă făcând obiectul clauzelor contractelor colective de muncă.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – atât salariații din învățământ, cât și cei din celelalte domenii de activitate au o serie de drepturi și obligații reglementate de acte normative și contractul individual de muncă; însă, spre deosebire de restul salariaților din România, pentru cei din învățământ nu este instituit și dreptul de a beneficia de prevederile contractelor colective de muncă aplicabile;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – poate fi luat în considerare ceea ce legiuitorul a înțeles prin sintagma „orice alt criteriu”, dar și o discriminare pe criteriul apartenenței la o anumită categorie socială (salariați din învățământ);
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unor drepturi recunoscute de lege – dreptul la muncă, dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile și dreptul la remunerație echitabilă și satisfăcătoare;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 266 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

VIII. Art. 273 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„(1) Personalul didactic are dreptul să participe la viaţa socială şi publică, în beneficiul propriu, în interesul învăţământului.

(2) Personalul didactic are dreptul să facă parte din asociaţii şi organizaţii sindicale, profesionale şi culturale, naţionale şi internaţionale, legal constituite, în conformitate cu prevederile legii.

(3) Personalul didactic poate exprima liber opinii profesionale în spaţiul şcolar şi poate întreprinde acţiuni în nume propriu în afara acestui spaţiu, dacă acestea nu afectează prestigiul învăţământului şi demnitatea profesiei de educator, respectiv prevederile prezentei legi.”

În opinia noastră, alin. (3) al art. 273 instituie o nouă discriminare: din nou a salariaților din învățământ față de celelalte categorii de lucrători, atât din sistemul bugetar, cât și din domeniul privat. Vă rugăm să observați că, după ce, la alin. (2), este recunoscut dreptul acestora de a face parte din organizații sindicale, profesionale și culturale, la alin. (3) este reglementat exclusiv dreptul de a exprima liber în spațiul școlar doar opinii profesionale, nu și sindicale. În aceste condiții, este evident că salariații din învățământ, prin acest text Legea nr. 1/2011, sunt supuși din nou discriminării, prin imposibilitatea de a exprima liber opinii sindicale la locul de muncă. Subliniem faptul că spațiul școlar reprezintă locul de muncă al membrilor de sindicat salariați din învățământ, locul unde sunt și sediile sindicatelor și unde conducerile au obligația de a pune la dispoziție logistica necesară defășurării activității sindicale și de a permite derularea de activități cu acest caracter – conform contractului colectiv de muncă și Legii sindicatelor nr. 54/2003. În consecință, imposibilitatea de a exprima liber opinii sindicale la locul de muncă reprezintă o atingere adusă dreptului la libertatea de opinie și de exprimare și dreptului la libertatea de întrunire, dar și lezarea dreptului de a înființa și de a face parte dintr-un sindicat (deoarece calitatea de membru presupune inclusiv participarea la acțiuni cu caracter sindical, indiferent de locul în care se desfășoară acestea). În plus, textul constituie și o negare a dreptului la grevă, consacrat de art. 43 din Constituția României, în condițiile în care greva, prin definiție, se desfășoară la locul de muncă, fiind organizată de cele mai multe ori din inițiativa organizațiilor sindicale. În egală măsură, alin. (3) al art. 273 echivalează și cu negarea libertății de exprimare, drept fundamental instituit de Constituția la art. 30; potrivit alin. (1) al art. 30, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile – ori tocmai libertatea de exprimare a opiniilor sindicale este îngrădită de textul Legii Educației Naționale.

Prevederea echivalează cu o nouă încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a salariaților din învățământ în raport cu ceilalți salariați din România, cărora le sunt îngrădite dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, dreptul la libertatea de întrunire, dreptul la grevă și dreptul de a înființa și de a face parte dintr-un sindicat.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – atât salariații din învățământ, cât și cei din celelalte domenii de activitate au o serie de drepturi și obligații reglementate de acte normative și de Constituția României; însă, spre deosebire de restul salariaților din România, pentru cei din învățământ nu este reglementat dreptul de a exprima opinii sindicale la locul de muncă;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – poate fi luat în considerare ceea ce legiuitorul a înțeles prin sintagma „orice alt criteriu”, dar și o discriminare pe criteriul apartenenței la o anumită categorie socială (salariați din învățământ);
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unor drepturi recunoscute de lege – dreptul la libertatea de opinie și de exprimare, dreptul la grevă dreptul la libertatea de întrunire și dreptul de a înființa și de a face parte dintr-un sindicat;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 273 alin. (3) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

IX. Art. 276 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„Personalului didactic din unităţile de învăţământ conexe, care nu dispune de locuinţă în localitatea unde are postul, i se decontează cheltuielile de transport, conform legii.”

Considerăm că art. 276 instituie o nouă discriminare: de data aceasta între diferitele categorii de salariați din învățământ, în funcție de tipul de unitate în care sunt angajați. Astfel, în timp ce personalul didactic din unitățile conexe care nu dispune de locuință în localitatea unde are postul beneficiază de decontarea cheltuielilor de transport, personalul didactic din restul unităților de învățământ preuniversitar nu beneficiază de acest drept. Și aceasta în condițiile în care dreptul respectiv a fost reglementat pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar prin art. 104 alin. (3) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, abrogată însă odată cu intrarea în vigoare a Legii Educației Naționale nr. 1/2011. Se încalcă astfel și principiul drepturilor câştigate, consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a arătat că: „dacă prestaţiile acordate în temeiul regulamentului vechi sunt mai favorabile decât cele plătite în conformitate regulamentul nou, acestea nu trebuie să fie reduse” (a se vedea în acest sens Cauzele Saieva v Caisse de compensation des allocations familiales - 32/76 şi Mărio Viva v Fonds National de Retrăite des Ouvriers Mineurs - 83/87); același principiu este expres stipulat în practica judiciară a CEDO, care în mod consecvent a dat câştig de cauză subiecţilor de drept afectaţi din punct de vedere al drepturilor băneşti prin acte normative adoptate ulterior. Sunt de menționat în sprijinul celor afirmate şi Deciziile Curţii Constituţionale nr. 375/2005, nr.57/2006 şi nr. 120/2007, prin care, în părţile relevante, se arată că noile reglementări nu pot fi aplicate cu efecte retroactive, dispunând numai pentru viitor, fără a aduce atingere drepturilor legal câştigate anterior. În aceste condiții, este evident că personalul didactic din unitățile de învățământ preuniversitar, care nu dispune de locuință în localitatea unde își are postul, este supus din nou discriminării, prin imposibilitatea de a beneficia de decontarea cheltuielilor de navetă.

În consecință, prevederea de la art. 276 echivalează cu o nouă încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a salariaților din învățământ în raport cu ceilalți salariați din România, cărora le sunt îngrădite îngrădite dreptul la muncă și dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – avem personal didactic în unitățile conexe și în unitățile de învățământ preuniversitar care nu dispune de locuință în localitatea unde are postul; dacă însă personalul din prima categorie beneficiază de decontarea cheltuielilor de transport la și de la locul de muncă, personalul didactic din a doua categorie nu are acest drept;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – poate fi luat în considerare ceea ce legiuitorul a înțeles prin sintagma „orice alt criteriu”, dar și o discriminare pe criteriul apartenenței la o anumită categorie socială (personal didactic din unități de învățământ);
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unor drepturi recunoscute de lege – dreptul la muncă și dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 276 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

X. Art. 280 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede, la alin. (4), următoarele:

„(4) Pentru cercetarea abaterilor prezumate săvârşite de personalul didactic, personalul de conducere al unităţilor de învăţământ preuniversitar, personalul de îndrumare şi de control din cadrul inspectoratelor şcolare şi de personalul de îndrumare şi de control din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării, tineretului şi Sportului, comisiile de cercetare disciplinară se constituie după cum urmează:

a) pentru personalul didactic, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizaţia sindicală din care face parte persoana aflată în discuţie sau este un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi au funcţia didactică cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea;

b) pentru personalul de conducere al unităţilor de învăţământ preuniversitar, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi au funcţia didactică cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea. Din comisie face parte şi un inspector din cadrul inspectoratului şcolar judeţean/al municipiului Bucureşti;

c) pentru personalul de îndrumare şi de control din cadrul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizaţia sindicală din care face parte persoana aflată în discuţie sau este un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi au funcţia didactică cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea;

d) pentru personalul de conducere al inspectoratelor şcolare judeţene/al municipiului Bucureşti, comisii formate din 3- 5 membri, dintre care un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi au funcţia didactică cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea.”

Ne interesează în mod deosebit dispozițiile vădit discriminatorii de la lit. b) și d) ale alin. (4) al art. 280, unde se prevede expres că, la cercetarea abaterilor prezumate săvârșite de personalul de conducere al unităților de învățământ preuniversitar și al inspectoratelor școlare, din comisia de cercetare pot face parte doar reprezentanți ai salariaților, iar nu și ai organizației sindicale al cărei membru este persoana cercetată. În condițiile în care, pentru celelalte categorii de personal, din comisia de cercetare a abaterii prezumate face parte în primul rând reprezentantul organizației sindicale al cărei membru este cel cercetat și, doar în măsura în care persoana cercetată nu are calitatea de membru de sindicat, participă un reprezentant al salariaților, este evident că personalul de conducere din învățământul preuniversitar este discriminat în raport de personalul didactic de predare, de îndrumare și de control.

Autorii Legii nr. 1/2011 pleacă de la premisa că personalul de conducerea nu poate avea și calitatea de membru de sindicat, ceea ce este fals – interdicția de la art. 4 din Legea nr.54/2003 vizează constituirea de organizații sindicale ale persoanelor cu funcții de conducere, nu apartenența persoanelor ce dețin funcții de conducere la un sindicat. Este astfel încălcat atât dreptul persoanei de a face parte dintr-un sindicat, cât și dreptul la apărare al celui cercetat, consacrat atât de art. 267 alin. (4) din Codul muncii („În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.”), cât și de art. 24 din Constituția României, dar și de actele internaționale în materie, ratificate de România sau la care România este parte.

Este deci evident că prevederile de la art. 280 alin. (4) lit. b) și d) din Legea nr. 1/2011 echivalează cu noi încălcări ale principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a personalului de conducere în raport cu personalul didactic de predare, de îndrumare și de control, căruia îi sunt îngrădite dreptul de a face parte dintr-un sindicat și dreptul la apărare.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – deși este vorba despre cercetarea unei prezumate abateri diciplinare, comisia de cercetare are componență diferită în raport de funcția ocupată de persoana cercetată; dacă însă personalul didactic cu funcție de execuție, de îndrumare și control poate „beneficia” de reprezentarea propriei organizații sindicale în comisia de cercetare, nu același drept îl are personalul didactic cu funcție de conducere;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – poate fi luat în considerare ceea ce legiuitorul a înțeles prin sintagma „orice alt criteriu”, dar și o discriminare pe criteriul apartenenței la o anumită categorie (personal de conducere);
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unor drepturi recunoscute de lege – dreptul de a face parte dintr-un sindicat și dreptul la apărare;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, apreciem că și dispozițiile art. 280 alin. (4) lit. b) și d) din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

XI. Art. 283 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„Răspunderea patrimonială a personalului didactic, a personalului didactic auxiliar, precum şi a celui de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământul preuniversitar se stabileşte potrivit legislaţiei muncii. Decizia de imputare, precum şi celelalte acte pentru recuperarea pagubelor şi a prejudiciilor se fac de conducerea unităţii sau a instituţiei al cărei salariat este cel în cauză, în afară de cazurile când, prin lege, se dispune altfel.”

În opinia noastră, teza finală a art. 283 instituie o nouă discriminare – din nou a salariaților din învățământ față de celelalte categorii de lucrători, atât din sistemul bugetar, cât și din domeniul privat. Aceasta deoarece textul reintroduce o noțiune care nu mai există de peste 7 ani în domeniul legislației muncii din România – decizia de imputare. Trecând peste evidenta imposibilitate de aplicare a textului, în absența unor norme clare care să definească noțiunea, modalitatea și condițiile de emitere a respectivei decizii, prevederea este și discriminatorie, în condițiile în care este anulată pentru personalul didactic protecția general valabilă oferită de Codul muncii pentru toate celelalte categorii de angajați, din sistemul de stat și privat: „Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.” – art. 164 alin. (2). Practic, în condițiile în care, în cazul personalului didactic, reținerile din salariu se fac în absența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în baza deciziei de imputare emise de angajator, apare o nouă discriminare a personalului didactic în raport de restul salariaților din sistemul de stat și privat, în cazul cărora reținerile din salariu nu se pot face decât în baza hotărârii judecătorești.

Măsura echivalează cu o nouă încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a salariaților din învățământ, cărora le sunt îngrădite dreptul la muncă și dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – aceeași situație de angajare a răspunderii patrimoniale a salariatului, cu deosebirea esențială că, în timp ce pentru restul salariaților din sistemul de stat și privat această răspundere presupune și existența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în timp ce pentru personalul didactic este suficientă decizia de imputare emisă unilateral de angajator;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – din nou poate fi luat în considerare ceea ce legiuitorul a înțeles prin sintagma „orice alt criteriu”, dar și o discriminare pe criteriul apartenenței la o anumită categorie socială (salariați din învățământ);
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unor drepturi recunoscute de lege – dreptul la muncă și dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că și dispozițiile art. 283 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 sunt discriminatorii, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

XII. Art. 316 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011 prevede:

„În cazul în care cel sancţionat disciplinar nu a mai săvârşit abateri disciplinare în cursul unui an de la aplicarea sancţiunii, îmbunătăţindu-şi activitatea şi comportamentul, autoritatea care a aplicat sancţiunea disciplinară poate dispune ridicarea şi radierea sancţiunii, făcându-se menţiunea corespunzătoare în statul personal de serviciu al celui în cauză.”

Considerăm că, prin absența unei dispoziții similare celei de la art. 316 pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar, se instituie o nouă discriminare: de data aceasta între personalul didactic din învățământul preuniversitar și personalul didactic din învățământul superior. Astfel, în timp ce pentru personalul didactic din învățământul superior este reglementată instituția reabilitării, personalul didactic din învățământul preuniversitar nu beneficiază de acest drept. Și aceasta în condițiile în care dreptul respectiv a fost reglementat, la modul general, atât pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar, cât și pentru personalul didactic din învățământul superior, prin art. 124 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, abrogată însă odată cu intrarea în vigoare a Legii Educației Naționale nr. 1/2011. Se încalcă astfel, din nou, principiul drepturilor câştigate, consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Constituțională (astfel cum dezvoltat deja la pct. VII din prezenta sesizare. În aceste condiții, este evident că personalul didactic din învățământul preuniversitar, care a fost sancționat dar nu a mai săvârșit nicio abatere disciplinară timp de 1 an de la aplicarea sancțiunii, este supus discriminării, prin imposibilitatea de a beneficia de reabilitare, cu toate consecințele prevăzute de textul legii – ridicarea și radierea sancțiunii.

În consecință, prevederea de la art. 316 echivalează cu o nouă încălcare a principiului egalității și al excluderii discriminării, garantate de art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, republicată, cu o discriminare a personalului didactic din învățământul preuniversitar în raport cu personalul didactic din învățământul superior, fiindu-i îngrădite dreptul la muncă și dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile.

Apreciem că sunt din nou întrunite condițiile cumulative pentru ca o faptă/prevedere să constituie discriminare, respectiv:

  1. există un tratament diferențiat în situații analoage – avem personal didactic care a fost sancționat, dar nu a mai săvârșit nicio abatere disciplinară timp de 1 an de la aplicarea sancțiunii; dacă însă personalul didactic din învățământul superior beneficiază de ridicarea și radierea sancțiunii la împlinirea termenului de 1 an, personalul didactic din învățământul preuniversitar nu are acest drept;
  2. există un criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată – poate fi luat în considerare ceea ce legiuitorul a înțeles prin sintagma „orice alt criteriu”, dar și o discriminare pe criteriul apartenenței la o anumită categorie socială (personal didactic din învățământul preuniversitar);
  3. efectul tratamentului este restrângerea folosinței/exercițiului unor drepturi recunoscute de lege – dreptul la muncă și dreptul la condiții de muncă satisfăcătoare și echitabile;
  4. tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim.

În consecință, este evident că absența unei dispoziții similare celei de la art. 316 pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar reprezintă o discriminare, în sensul stabilit de art. 2 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 137/2011, raportate la prevederile art. 1 din același act normativ.

Pentru aceste considerente, vă solicităm să admiteți prezenta sesizare, să constatați că prevederile Legii Educației Naționale nr. 1/2011, mai sus enumerate, reprrezintă tot atâtea cazuri de discriminare și să dispuneți Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (în calitate de inițiator) și Guvernului României (care și-a angajat răspunderea în fața Parlamentului asupra legii în cauză) să inițieze în regim de urgență procedurile în vederea modificării Legii Educației Naționale nr. 1/2011, în sensul eliminării acelor prevederi cu caracter discriminatoriu.

Mijloace de probă: dovada plângerii se face cu textele actelor normative.

PREȘEDINTE
Prof. Virgil POPESCU